Misterul morţii lui Ştefan cel Mare, tragedia care a zguduit Europa. Ce l-a ucis, de fapt, pe domnitor

Stefan

Voieodul Ştefan cel Mare a murit în vara anului 1504. Ştirea morţii sale a făcut înconjurul Europei şi a fost prezentată în numeroase cronici. Ceea ce rămâne învăluit în mister este adevărata cauză a morţii sale. Medicii timpului, dar şi istoricii au elaborat mai multe ipoteze. În ziua de marţi 2 iulie 1504, la orele 16.00, marele voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare, se stingea din viaţă la venerabila vârstă de 71 de ani, în prezenţa boierilor şi a dregătorilor apropiaţi, a familiei, a urmaşilor săi, dar şi a medicilor care în zadar încercaseră să-i salveze viaţa.

În urma sa rămânea o ţară consolidată şi amintirea unei glorii fără precedent în istoria românilor. ”Vitejia şi succesul lui Ştefan erau renumite la popoarele vecine pentru experienţa în chestiunile militare şi faptele celebre săvârşite contra turcilor, tătarilor şi ungurilor”, preciza cronicarul polonez Wapowski.    Totodată, Bonfinus, cronicarul maghiar, spunea despre Ştefan că a fost ”un om foarte rafinat şi foarte fin în meşteşugul războiului”, în timp ce veneţianul Mateo Muriano adăuga că ”este un om foarte înţelept şi demn de mare laudă, foarte iubit de supuşi, căci e blând şi drept, foarte vigilent şi darnic”. Tocmai datorită acestor calităţi, care l-au făcut pe regele Sigismund al Poloniei să-l numească pe voievodul moldav ”Stephanus ille magnus”( Ştefan cel Mare), vestea morţii sale a făcut înconjurul curţilor regale ale Europei şi a fost consemnată în cronicile vremii.

”În anul 1504, în 2 iulie, marţi, ora 1, după răsăritul soarelui, din voia destinului, muri Ştefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrâneţe şi podagră. Natura îl făcuse norocos, isteţ şi viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia, bătut în oraşul Baia şi lovit el însuşi în trei locuri la spate. Tot el – minunată faptă – înfrânse cu o mână de oameni şi alungă cu ruşine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostaşi. Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieşire a acestuia din ţară.

Tot el zdrobi, mai de multe ori, şi respinse pe tătarii de dincolo de Volga şi pe cei din Crâm. O, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii învecinaţi! O, om fericit, care te bucuraşi de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanilor. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor! Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru”, scria cu durere cronicarul polon Miechowski. Deşi este cunoscută cu precizie data morţii sale, numele urmaşilor şi aproape toate împrejurările, Ştefan a plecat în mormânt cu un mare mister. Şi anume cauza exactă a morţii lui.

O rană care l-a chinuit aproape jumătate de veac  

Domnia lui Ştefan cel Mare a fost una glorioasă pe plan militar. A purtat 44 de campanii militare, dintre care a pierdut doar două. Majoritatea istoricilor cred că tocmai de la război i s-a tras şi moartea marelui voievod. Mai precis, o rană care nu s-a vindecat complet şi s-a redeschis către anii bătrâneţii. Rana ar fi căpătat-o după un asediu nereuşit din anii tinereţii. Este vorba despre campania din vara lui 1462 pentru cucerirea cetăţii Chilia, aflată în stăpânirea Ţării Româneşti, pe tronul căreia se afla Vlad Ţepeş.

Cetatea Chiliei, o fortăreaţă strategică de maximă importanţă la ţărmurile Mării Negre, a ajuns mărul discordiei între foştii voievozi aliaţi, din cauza concesiunilor făcute pentru a obţine tronul de înaintaşii lui Ştefan cel Mare. Cetatea aparţinuse Moldovei, dar a fost dăruită de Petru al II lea, în 1448, guvernatorului Ungariei, Iancu de Hunedoara, în schimbul sprijinului militar în luptele dinastice.

Proprietatea ungurilor asupra Chiliei a fost confirmată şi de tatăl lui Ştefan cel Mare, răposatul de la Răuseni, Bogdan al II lea. Vlad Ţepeş primeşte cetatea după prestarea jurământului de vasalitate faţă de coroana maghiară.